Numirea doamnei Luciana Antoci în funcția de consilier de stat la Cancelaria Prim-ministrului, în domeniul Educație, a atras atenția nu doar prin experiența sa vastă, ci și prin declarația pe care a făcut-o: „Îmi doresc să creez contexte adecvate în care vocea colegilor mei profesori să fie ascultată.” Această afirmație pare simplă, dar are o profunzime care merită apreciată și analizată cu atenție, mai ales într-un context în care școala românească se confruntă cu dificultăți structurale, financiare și morale.
Luciana Antoci nu este o persoană străină de sistem. Ea a fost profesor, inspector școlar, inspector general adjunct, inspector general la Iași, dar și prefect. Toate aceste funcții i-au oferit o privire complexă asupra realităților din educație, de la nivelul sălii de clasă până la nivelul deciziilor administrative. Tocmai această experiență face declarația ei atât de credibilă. Când spune că își dorește ca profesorii să fie ascultați, nu vorbește doar teoretic, ci din convingerea formată după ani întregi în care a văzut cât de greu ajunge vocea dascălului la urechile decidenților.
Un prim motiv pentru care această declarație trebuie apreciată este faptul că în România profesorii s-au simțit adesea marginalizați în procesul de luare a deciziilor. Politicile educaționale au fost adesea elaborate „de sus în jos”, fără consultarea celor care lucrează direct cu elevii. De aici, numeroase probleme: programe școlare încărcate și greu de aplicat, birocrație excesivă, lipsă de resurse adaptate la realitățile din teren. Dacă această promisiune de dialog se transformă în acțiune, profesorii vor putea contribui direct cu observațiile și propunerile lor, iar măsurile luate vor fi mult mai realiste.
Al doilea motiv este legat de transparență și responsabilitate. O educație de calitate nu se poate construi doar prin ordine și directive, ci prin înțelegerea profundă a ceea ce se întâmplă în școli. Ascultarea profesorilor înseamnă și o validare a muncii lor, o recunoaștere a eforturilor zilnice depuse pentru formarea elevilor. În plus, înseamnă și asumarea faptului că autoritățile nu pot avea întotdeauna toate răspunsurile, ci au nevoie de un parteneriat cu cei din teren.
Este adevărat că simpla intenție nu este suficientă. Declarația trebuie urmată de acțiuni concrete: organizarea unor consultări reale și regulate cu profesorii, reducerea birocrației care îi sufocă, stabilirea unor mecanisme clare prin care propunerile să fie ascultate și integrate în deciziile ministerului. Doar așa promisiunea va deveni realitate, iar încrederea profesorilor în autorități se va putea reface.
Un alt aspect important este legătura dintre această atitudine și speranța elevilor și părinților. O educație mai bună nu se poate construi fără dascăli motivați și ascultați. Dacă profesorii simt că vocea lor contează, vor fi mai implicați și mai încrezători în schimbările propuse. De asemenea, elevii vor beneficia direct de un mediu școlar adaptat nevoilor lor.
În concluzie, declarația doamnei Lucianei Antoci este mai mult decât un mesaj de bună intenție: este un angajament moral care poate marca un început de schimbare în educație. Apreciem faptul că o persoană cu experiență practică și administrativă recunoaște importanța dialogului și a ascultării. Dacă acest demers va fi dus la capăt cu seriozitate, educația românească ar putea câștiga nu doar în calitate, ci și în încrederea dintre profesori, elevi, părinți și autorități.
Redactor: Rotaru Alexandra
